Fotbalul nu e doar pentru băieți

Oana are 17 ani, iar într-un an și jumătate de când și-a luat diploma, a arbitrat peste 50 de meciuri de juniori și seniori din Liga a 4-a de fotbal a județului Giurgiu, atât ca arbitră la centru, cât și ca arbitră asistentă.

Aude des replici ca „nu puteai să arbitrezi fără gene?” sau „e offside, domnișoară!”. Dacă la început se panica auzind comentariile, acum spune că s-a obișnuit cu ele și că uneori i se par amuzante: „știu că oamenii ăia nu mă cunosc și că nu mi-ar face nimic, doar sunt frustrați”. Asta le spune și fratelui și tatălui ei care, de multe ori, o însoțesc la meciuri și se abțin cu greu să nu le răspundă suporterilor.

Oana a crescut într-un sat din Giurgiu, aflat la 45 de minute de București. A copilărit printre băieți și spune că încă de mică a simțit nevoia să facă dreptate în jur. „Când se făceau echipele, cei mai mari erau într-o echipă și noi cei mai mici eram în cealaltă echipă și mi se părea că nu era echilibrată deloc situația, așa că mă supăram și plecam acasă”, povestește ea. 

Iubește fotbalul, pentru că este un sport de echipă. „Îmi plac adrenalina și momentele tensionate din meciuri”. Când avea 10 ani, a jucat în echipa de fotbal a băieților din sat, alături de fratele ei, mai mic. La 11 ani, s-a înscris în echipa de fotbal a fetelor, unde a jucat pe poziția de fundaș mai bine de un an. Apoi, echipa satului s-a desființat. „Când am terminat cariera mea de jucătoare, pentru că nu a mai mers ca fată să joc și fotbal și nu aveam prea multe opțiuni aici în zonă, am vrut să continui.”.

Crede că ar putea avea o meserie ca arbitră, însă o vede mai mult ca pe o profesie de weekend, pentru că, dacă nu ajungi la un nivel înalt, spune ea, reușești cu greu să te întreții. În schimb, vrea să devină profesoară de sport. Așa că, peste doi ani, după ce termină liceul din Bolintin Vale, își dorește să dea la Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport din București.

Meciurile pe care le arbitrează au loc, de obicei, sâmbăta sau duminica. Tot echipamentul pe care îl poartă și l-a luat singură – o parte cu banii strânși de la părinți și o parte din bursa lunară de la UiPath Foundation, pe care o primește încă din 2023, în cadrul programului Caleidoscop, un program dedicat elevilor de liceu care au nevoie de sprijin pentru a-și continua studiile.

Tot în cadrul programului, Oana ia parte la cursuri online de limba engleză, în fiecare marți, alături de alți 12 elevi, iar ce apreciază cel mai mult la cursuri este lipsa de competitivitate: „La școală mi-e greu să vorbesc din cauza colegilor. Mi-e frică să nu râdă de mine”, spune ea. O sperie gândul că ar putea pronunța cuvintele greșit. „La cursurile de la Caleidoscop am curaj să vorbesc în fața lor. Plus că atunci când rezolvăm exercițiile, ne pun în camere separate și pe echipe. Pe lângă faptul că am învățat mai bine engleză, am și socializat între noi și m-a ajutat să pot să vorbesc în public.”

Oana a așteptat să împlinească 14 ani ca să se poată înscrie la școala de arbitri. „Am fost prima pe listă și am luat cu mine și alți colegi din clasă”, povestește ea. Au urmat apoi cursuri în fiecare miercuri, timp de patru luni. A învățat cele 17 legi ale fotbalului, cum să semnalizeze cu fanionul, când să acorde cartonaș roșu sau galben sau dacă ar trebui să fie lovitură liberă directă sau indirectă. Spre sfârșitul cursurilor, ca să testeze ce au învățat, fiecare a primit un meci pe care să-l arbitreze.

Primul meci ca arbitră asistentă a fost chiar la ea în sat. Își amintește că în seara dinaintea jocului s-a uitat pe YouTube la câteva clipuri, ca să vadă exact poziția și mișcările din teren ale arbitrilor. A avut emoții și a fost nesigură pe deciziile ei, dar acum crede că s-a descurcat chiar bine pentru un prim meci. 

Cel mai greu moment pe care l-a trăit pe gazon a fost primul cartonaș roșu. „Știam că am făcut alegerea corectă, doar că mult timp m-am tot gândit la faza aia. Dacă a fost bine, dacă n-a fost bine. Dar până la urmă am întrebat arbitri mai mari și mi-au spus că am făcut decizia corectă”, povestește Oana.

Toată încrederea pe care Oana o are în ea se vede și pe teren, acolo unde simte că deține puterea. Chiar dacă în timpul meciului primește comentarii negative, atât de la jucători, cât și de la suporteri, are încredere în instinctul ei și în deciziile pe care le ia. „La sfârșit vin și dau mâna cu mine. Câteodată, dacă au țipat sau m-au jignit, vin și își cer scuze”, spune Oana. „Simt că am autoritate în fața lor.”.

Visul Oanei este să ajungă să arbitreze un meci în Liga 1, însă drumul e lung. Doar 4 arbitri din 66 sunt femei, în Liga 1 din România, potrivit Comisiei Centrale a Arbitrilor. Dintre acestea, două sunt arbitri centrali, iar două arbitri asistenți. 

Oana nu este descurajată de numărul mic de femei arbitre. „Nu doar băieții sunt făcuți pentru fotbal” crede ea. Așa că spune că o să continue să ignore comentariile din tribune. Pentru ea contează să se concentreze la meci. Să fie atentă, să evite pe cât posibil greșelile și să ia cea mai bună decizie.