„Educația chiar îți poate schimba viața”

Norica abia împlinise 19 ani și, ca să devină cu acte în regulă studentă la Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației din București, mai avea nevoie doar să-și dea BAC-ul. La liceu, profesorii au felicitat-o și, o perioadă, colegii au strigat-o „Doamna ingineră”. Chiar și acum, dacă cineva o întreabă care e lucrul de care se bucură cel mai mult în viața sa, ea va spune „faptul că am ajuns la facultate și i-am făcut pe părinții mei mândri”.

Pe la 6 ani, când nici nu începuse clasa pregătitoare, Norica făcea calcule și memora înmulțiri. „Hai să scriem pe 1, 2, 3”, o încuraja pe atunci mama, care spune că a văzut că din tot ce alegea să-i arate, fiica ei prefera matematica.

Mama Noricăi, Ana Maria, 41 ani, și-a dat seama devreme că e nevoie să se implice în educația copiilor. Cum ea a făcut doar opt ani de școală și-a dorit să-și ajute fiicele să se țină de școală și să ia note bune. „Școala se învață, dar jumătate din școală înveți acasă”.

Soțul ei muncește de aproape 20 de ani în București ca șofer și vine acasă de două ori pe lună. Așa că Ana Maria și-a asumat rolul de a munci acasă, a avea în grijă grădina, curtea, animalele dar și de educația Noricăi și a surorii sale, cu 8 ani mai mică.

Din clasele primare, Norica umplea în vacanțe pagini de exerciții și probleme din culegeri de matematică de la editura Paralela 45, pe care mama i le cumpăra din oraș. Fiindcă termina printre primii ce era de lucru în clasă, învățătoarea îi dădea exerciții suplimentare și o trimitea la concursuri de matematică.

În 2019, când a intrat în clasa a VIII-a, profesorii au recomandat-o pe Norica pentru a fi înscrisă în programul Salt Către Viitor al UiPath Foundation. Urma să facă meditații la matematică și limba română, să participe în tabere la munte și să primească o bursă lunară pentru următorii patru ani de studiu, până împlinea 18 ani.

Pe atunci, Norica avea în plan să dea admiterea la liceul militar. De mică o fascinau pozele vechi ale tatălui său, de pe vremea când era „copil de trupă” și de când făcuse la rândul său școala în cadrul Armatei. Chiar dacă tatăl îi spusese că nu a avut o copilărie fericită fiind crescut cu strictețe și „mereu la ordin”, Norica nu a renunțat la dorință. Simțea că liceul militar i-ar oferi stabilitatea unui job. În acel an, când învăța și pentru Evaluarea Națională, Norica a făcut și pregătire la sport pentru examenul de admitere. Părinții au însoțit-o la examenul de admitere, pe care Norica l-a picat la proba de rezistență, unde au contat câteva sutimi.

„Nu mă așteptam”, spune Norica, „am fost foarte dezamăgită, pentru că la antrenament totul fusese perfect”. Chiar dacă a fost ciudat să-și vadă familia că se simte ușurată că nu a luat examenul, a încercat să-și domolească emoțiile și să se întrebe dacă nu cumva există și părți bune. „Eram conștientă că nu pot să clachez așa”. Așa a pornit planul B: admiterea la matematică-informatică la cel mai bun liceu din Tecuci.

Nu toți vecinii sau prietenii au crezut că-i va ieși. „Îmi spuneau că o să mă mut după primul semestru, că, deși am note mari aici, la școala mea, nu se compară cu ceea ce se face în oraș”.

Dar au venit și încurajările blânde ale Olimpiei Tudor, coordonatoare locală a UiPath Foundation și asistent social în echipa partenerului strategic, Fundația Inimă de Copil, care îi amintea că poate, că are toate resursele ca să reușească. „A fost prima dată când am avut discuții de încurajare cu ea, însă nu a fost nevoie de prea multe, deoarece a fost suficient de puternică și de matură”, își amintește Olimpia. „Pe fiica mea au ajutat-o mult sfaturile celor din Fundație”, spune și Ana Maria, „pentru că nu doar banii contează în viață, ci și un sfat. Dacă cineva îți dă un sfat în momentul potrivit, te poate ajuta în viață mult mai mult”.

Norica a luat 10 la Matematică, la Evaluarea Națională, așa că a intrat fără probleme la colegiul dorit. Primul an de liceu a fost dificil, fiindcă a coincis cu pandemia. Conexiunea la internet era slabă și îi era complicat să stea pe telefon la cursuri. Deși nu le-a fost ușor financiar, tătăl a strâns bani și i-a cumpărat un laptop, ca să-i ușureze situația.

După pandemie, Norica se trezea în fiecare dimineață la 5. Lua microbuzul de 6 și jumătate, ajungea în jur de 7 în oraș. Cum școala se deschidea puțin mai târziu, stătea într-o cafenea și mai repeta lecțiile, ca să nu petreacă timpul în frig. În ultimul an de liceu, a decis să dea la Politehnică. Profesoara de fizică o îndrăgea și i-a sugerat să încerce, fiindcă ar putea avea o carieră în IT. S-a pregătit suplimentar cu ea, de câteva ori, dar dincolo de rezolvat probleme de fizică, valoros i s-a părut Noricăi că profesoara o făcea să aibă încredere în ea.

Norica tocmai a terminat primul semestru de facultate, despre care spune că a fost simplu, aproape ca o continuare a clasei a XII-a. I-a plăcut Bazele electrotehnicii, atât de mult încât colegii au rugat-o să organizeze pentru ei un grup de meditații în sala de lectură a facultății. Nu mai făcuse asta până atunci în afară de „meditațiile” la matematică pentru sora ei mai mică.

Chiar s-a gândit că ar putea să încerce un job tranzitoriu de profesor de matematică, așa că s-a înscris și la modulul psihopedagogic. Mai arecolege de facultate care lucrează cu copii, ca să facă rost de bani de buzunar. Speră că în semestrul al doilea să primească și bursă de merit.

Bucureștiul i se pare scump și și-ar dori și ea să poată să-și cumpere haine, fiindcă banii de la părinți îi ajung doar pentru transport și câte ceva de mâncare. Îi este încă greu să se acomodeze cu orașul, pe care îl simte continuu aglomerat, și de-asta a și refuzat să-l exploreze prea mult în primul semestru. Locuiește în campus, acolo unde și studiază, într-o cameră de cămin pe care o împarte cu o fostă colegă de liceu, iar asta o ajută fiindcă-i aduce aminte de familiaritatea de acasă.

După cursuri, are un ritual de apeluri telefonice. Vorbește, pe rând, cu mama, cu sora – pe care o sfătuiește să nu-i mai pese așa mult de note sau de vorbele celor din jur – și apoi cu bunica. Își sună prietenul, care e student la Galați, și uneori când se instalează tăcerea și nu mai știu ce să-și mai povestească, se joacă pe telefon Ludo, un boardgame de strategie. Sunt zile când li se alătură și colegii din cămin. În fiecare vineri pleacă spre casă cu trenul și se întoarce duminică seara cu pachetul pregătit de mama – șnițele, sarmale – și cu multă energie din timpul petrecut în camera de acasă, de care-i e încă dor.

Cea mai mare frică e că nu se va obișnui cu forfota Bucureștiului dar, cum spune că cel mai mult o caracterizează ambiția, încă dă timp acomodării. Chiar și așa aglomerat, orașul ăsta are șanse să-i aducă cariera în software, noul plan care i se conturează. Dar, înainte de asta, Norica vrea să-și ofere timpul de a se bucura de ce a reușit. Dacă s-ar întoarce la Norica de la 12-13 ani, care-și dorea mult să dovedească tot ce știe, i-ar spune „să aibă mai multă încredere în ea și să nu se teamă să viseze. Că educația chiar îi poate schimba viața. Și, foarte important, să nu se lase descurajată de obstacole sau de părerea altora, tot ce contează este să continue să meargă înainte.”